Ileana Mălăncioiu

Ileana M'l'ncioiu is considered a hero and visionary in Romania, where she lived under the oppressive Ceausescu regime, learning to make oblique statements both her art and political instrument. Eiléan Ní Chuilleanáin studied Romanian so she could movingly translate these poems and their powerful message. The use of legend, fable, and myth is richly important to both poets, resulting in a book of remarkable poetic compatibility.

Legend of the Walled-up Wife

Matéi Vişniec

Constantin Acosmei

"Je me suis penché/et j'ai tiré sur le tapis/sous mes pieds". Cette révérence du jeune poète Constantin Acosmei pourrait à elle seule suffire à faire de lui un cas à part au sein de la nébuleuse de poètes roumains contemporains qui, chacun à sa manière, sont autant de cas à part. Ainsi les trois auteurs rassemblés ici ne sont-ils représentatifs que de leur propre marginalité. Né seize ans plus tôt, Matei Viniec écrit "sur la transparence de la ville", dans le silence d'une gare déserte : "le train s'arrête une seule minute/le voyageur fou s'approche de moi/et me photographie en pleurant". Née seize ans plus tôt, Ileana Màlàncioiu n'emploie pas plus le mot "Roumanie", et préfère citer un auguste précurseur : "Me perdre seul dans le monde, à l'insu de tous,/Sans quoi la vie est dure, ici-bas" (G Bacovia).

Trois poètes roumains

My Sister Beyond

„Experiența-limită trăită de mine (cu câteva săptămâni înainte de cutremurul din 4 martie 1977) a fost cea în care mă aflam între viață și moarte, am fost găsită întâmplător de cineva, pe ultima sută de metri, luată pe targă și dusă la Spitalul de Urgență. Când am ajuns acolo, nu mai aveam nici puls, nici tensiune. Întrebat la ce secție trebuie să fiu internată, doctorul de gardă a spus «la reanimare», dar apoi s-a răzgândit. Am fost întoarsă din drum și dusă direct în sala de operație. Asistenta care trebuia să facă denudarea pentru a-mi pune perfuzia era o fată frumoasă și cochetă. Medicii o grăbeau, dar ea se chinuia să-mi fixeze acul direct în venă și le spunea că altfel îmi rămâne un semn. Convins că nu-i aud ce vorbesc, unul dintre ei a spus: «Da, îi va rămâne un semn pe mână și are să se vadă la morgă». Nu știu de ce, dar atunci nu m-am gândit nici o clipă că aș putea să mor. Mai mult, acea experiență-limită nu a lăsat urme prea adânci în poezia mea. Dacă moartea a constituit o obsesie când nu mă privea în mod direct, pe măsură ce se apropie, parcă aș vrea s-o opresc din drum, vorbind din ce în ce mai rar despre ea.“ (Ileana Mălăncioiu)

Ileana Mălăncioiu

About

Books

Join the club