Name: Intunecare
Rating: 3 (1 reviews)
ISBN: na

Constantin Chiriță

Acțiunea romanului se nuanțează ca tranziție între două lumi, către comunism în anii 50'. Nu, romanul nu este scris pe un ton sforăitor propagandistic. Adeziunea autorului față de promisiunile noii ordini este autentică, explorând conceptele pozitive ale filozofiei comuniste care, la ora respectivă, arătau luminița de la capătul tunelului după îndelungi perioade de asuprire și corupție.

Intunecare

Există câteva categorii de personaje ilustrate cu măiestrie și ca sub-grup, și la nivel de indivizi. Mi s-a părut că aceste sub-grupuri sunt construite antitetic: vechi - nou, intelectualitate sterilă - noul funcționar înalt numit de partid fără o bază teoretică, sau rafinament intelectual din nou "de eprubetă" - stil tranșant, practic.

Mai întâi sunt, desigur, muncitorii din uzină printre care Alexandru Severin este atipic. Cu o minte de savant în ciuda lipsei de studii superioare, el s-a ridicat de jos și a răpus prin zgura ignoranței cu o pasiune lacomă de învățătură. De statură gigantică, el este, de fapt, un sensibil visător - la început neinteles de cei din jur.

Spre deosebire de muncitorii din uzină, angajații redacției locale sunt o adunătură eclectică de personaje cu foarte puține în comun: intelectualul nou încercând să construiască o punte între intelectualul de stil vechi și nevoile prezente ale noii societăți, tipografii mucaliți, redactorul-șef numit de partid fără pregătirea necesară dar doritor să învețe și să înțeleagă, aducând în final valoare prin baza sa morală solidă și integritate.

Intelectualii de tip vechi, sclipitori în epoca anterioară dar neintegrați în noua ordine (iar unii din ei neintegrabili), incapabili sa producă valoare prin transpunerea cunoștințelor acumulate în modul practic din noua societate.

Si, în sfârșit, categoria personajelor negative formată din ariviști și șarlatani, unii cu antecedente în vechiul regim, încercând fie să se strecoare, fie să se afirme printr-o atitudine de voită dar falsa apartenență la efortul și valorile comune.

Va reuși energia promisiunii unei societăți "purificate" de rău să integreze acești indivizi, să le canalizeze eforturile și aspirațiile pe drumul construirii unui viitor mai bun pentru toți? Drumul este dificil și, ca și în "Facerea lumii" a lui Eugen Barbu, nu lasă loc pentru menținerea individualității, care pare uneori strivită sub atâtea sloganuri construite în jurul idealului comun. Nu este un preț prea scump? Sunt acele promisiuni realizabile în formula în care au fost făcute?

De ce numai trei stele? Primul volum este atât de captivant încât aproape că nu l-am putut lăsa din mână. Al doilea a alunecat, însă, ușor pe panta propagandistică - nu foarte evidentă dar poate mi-a "activat" sensibilitatea rămasă de la tonul populist din acele vremuri, aruncând, astfel, o găleata de apă rece pe entuziasmul meu inițial pentru această lectură. Cartea este, însă, foarte bine scrisă, are profunzime în construcția de personaje diverse (și complexe) și în alcătuirea unei intrigi echilibrat-secționate. Si mai este, per total, și autenticitate în motivația autorului de a scrie despre acele timpuri, și clarificare (pentru mai multe generații) de ce acea schimbare de regim a creat atât de mult entuziasm social inițial.

PASAJE din CARTE care mi-au atras atenția:

"Voi scrie cândva o piesă, care nu se va citi sau juca decât la o sută de ani după moartea mea. [...] Piesa se va juca pe o scenă împărțită în două, adică pe două planuri. În partea din stânga se va consuma în fața spectatorilor o comedie de sine stătătoare. În partea din dreapta o drama de sine stătătoare. Și comedia și drama se vor juca simultan. Personajele vor fi aceleași și-n dreapta și-n stânga. Replicile vor fi calculate la secundă, cuvânt cu cuvânt. [...] Va fi totul atât de riguros calculat, încât în timp ce eroii din partea stângă vor vorbi, în partea dreaptă eroii vor tăcea și invers, fără să se simtă însă nici o clipă această deosebire. [...] În timp ce în stânga se va râde, în dreapta se va plânge. Piesa va trebui să fie văzută de trei ori. Prima dată se va vedea comedia, a doua oară drama, iar a treia oară se va urmări întreaga piesa. Replicile din stânga și din dreapta vor forma un asemenea tot încât în fața ochilor se va desfășura o altă piesă, de sine stătătoare. O tragedie, pentru că va fi combinația sudată între dramă și comedie, între plâns și râs... Poate că astfel oamenii se vor convinge cât de absurdă e existența lor."

"Exista o conștiință generală a lumii. O conștiință umană. O conștiință care realiza armonia și contopea tot ceea ce părea strident într-o sferă perfectă. Oamenii o descoperiseră. La descoperirea ei se născuse de fapt lumea ca realitate conștientă. Viața omului, dincolo de necesitatea existenței și a perpetuării sau poate în cadrul acestei necesități, devenea un act conștient. Omul nu se mai putea asemăna acelor creații ale naturii care apar, durează și dispar în afară de voința și conștiința lor. Viața omului devenea un conștient, și aceasta îi implica o nouă răspundere, adevărata și singura răspundere în sfera conștiinței generale a lumii. Omul era o parte definită și indisolubilă a acestei conștiințe. Ca parte definită și indisolubilă trebuia să răspundă pentru ea. Viața omului trebuia să se manifeste, să se consume în armonia acestei sfere. Conștiința generală a lumii fusese descoperită. Omul trebuia s-o păstreze. Aceasta era prima lui datorie ca datorie ca parte indisolubilă a sferei."

"Dar eu sunt un om care știe jumătate din literatura lumii pe dinafară. Sunt un om pe care-l hipnotizează curcubeul, care pipăie culorile, care gândește plăcerea actului sexual, care întrevede în stele alte lumi. Sunt un om care simte în melodie note și-n note melodie, care a format din sunete litere și din litere cuvinte, care și-a încadrat vorbirea în reguli și-a împărțit infinitul în cifre pentru a demonstra fără greș teoria cuantelor și a o cânta pe Beatrice. Sunt un om care a pătruns noțiunea infinitului. De ce să mor [...]? Dacă totul e infinit și eu știu că totul e infinit și sunt sigur că totul e infinit, de ce să mor?"

“Dacă fiecare, înainte de a adormi, în loc să-și facă rugăciunea, sau să citească rândurile amețite ale unei cărți s-ar gândi câteva clipe la propria moarte, oamenii ar deveni mai buni. De foarte multe ori ei uită că sunt muritori și aleargă prin viața aceasta, lovind în stânga și-n dreapta, parcă pentru a-și găsi cel mai bun fotoliu în sala veșniciei… Dar moartea vine, și-n ultima clipă conștientă, ultimul gând al multora este poate acela de a avea dreptul să moară a doua oară… Oare cum ar arăta lumea, dacă oamenii ar avea dreptul să moară a doua oară? Ar fi mai limpede sau și mai încâlcită? S-ar îmblânzi egoismul, ori s-ar înăspri?”

Karpe Diez

Acțiunea romanului se nuanțează ca tranziție între două lumi, către comunism în anii 50'. Nu, romanul nu este scris pe un ton sforăitor propagandistic. Adeziunea autorului față de promisiunile noii ordini este autentică, explorând conceptele pozitive ale filozofiei comuniste care, la ora respectivă, arătau luminița de la capătul tunelului după îndelungi perioade de asuprire și corupție.

Există câteva categorii de personaje ilustrate cu măiestrie și ca sub-grup, și la nivel de indivizi. Mi s-a părut că aceste sub-grupuri sunt construite antitetic: vechi - nou, intelectualitate sterilă - noul funcționar înalt numit de partid fără o bază teoretică, sau rafinament intelectual din nou "de eprubetă" - stil tranșant, practic.

Mai întâi sunt, desigur, muncitorii din uzină printre care Alexandru Severin este atipic. Cu o minte de savant în ciuda lipsei de studii superioare, el s-a ridicat de jos și a răpus prin zgura ignoranței cu o pasiune lacomă de învățătură. De statură gigantică, el este, de fapt, un sensibil visător - la început neinteles de cei din jur.

Spre deosebire de muncitorii din uzină, angajații redacției locale sunt o adunătură eclectică de personaje cu foarte puține în comun: intelectualul nou încercând să construiască o punte între intelectualul de stil vechi și nevoile prezente ale noii societăți, tipografii mucaliți, redactorul-șef numit de partid fără pregătirea necesară dar doritor să învețe și să înțeleagă, aducând în final valoare prin baza sa morală solidă și integritate.

Intelectualii de tip vechi, sclipitori în epoca anterioară dar neintegrați în noua ordine (iar unii din ei neintegrabili), incapabili sa producă valoare prin transpunerea cunoștințelor acumulate în modul practic din noua societate.

Si, în sfârșit, categoria personajelor negative formată din ariviști și șarlatani, unii cu antecedente în vechiul regim, încercând fie să se strecoare, fie să se afirme printr-o atitudine de voită dar falsa apartenență la efortul și valorile comune.

Va reuși energia promisiunii unei societăți "purificate" de rău să integreze acești indivizi, să le canalizeze eforturile și aspirațiile pe drumul construirii unui viitor mai bun pentru toți? Drumul este dificil și, ca și în "Facerea lumii" a lui Eugen Barbu, nu lasă loc pentru menținerea individualității, care pare uneori strivită sub atâtea sloganuri construite în jurul idealului comun. Nu este un preț prea scump? Sunt acele promisiuni realizabile în formula în care au fost făcute?

De ce numai trei stele? Primul volum este atât de captivant încât aproape că nu l-am putut lăsa din mână. Al doilea a alunecat, însă, ușor pe panta propagandistică - nu foarte evidentă dar poate mi-a "activat" sensibilitatea rămasă de la tonul populist din acele vremuri, aruncând, astfel, o găleata de apă rece pe entuziasmul meu inițial pentru această lectură. Cartea este, însă, foarte bine scrisă, are profunzime în construcția de personaje diverse (și complexe) și în alcătuirea unei intrigi echilibrat-secționate. Si mai este, per total, și autenticitate în motivația autorului de a scrie despre acele timpuri, și clarificare (pentru mai multe generații) de ce acea schimbare de regim a creat atât de mult entuziasm social inițial.



PASAJE din CARTE care mi-au atras atenția:

"Voi scrie cândva o piesă, care nu se va citi sau juca decât la o sută de ani după moartea mea. [...] Piesa se va juca pe o scenă împărțită în două, adică pe două planuri. În partea din stânga se va consuma în fața spectatorilor o comedie de sine stătătoare. În partea din dreapta o drama de sine stătătoare. Și comedia și drama se vor juca simultan. Personajele vor fi aceleași și-n dreapta și-n stânga. Replicile vor fi calculate la secundă, cuvânt cu cuvânt. [...] Va fi totul atât de riguros calculat, încât în timp ce eroii din partea stângă vor vorbi, în partea dreaptă eroii vor tăcea și invers, fără să se simtă însă nici o clipă această deosebire. [...] În timp ce în stânga se va râde, în dreapta se va plânge. Piesa va trebui să fie văzută de trei ori. Prima dată se va vedea comedia, a doua oară drama, iar a treia oară se va urmări întreaga piesa. Replicile din stânga și din dreapta vor forma un asemenea tot încât în fața ochilor se va desfășura o altă piesă, de sine stătătoare. O tragedie, pentru că va fi combinația sudată între dramă și comedie, între plâns și râs... Poate că astfel oamenii se vor convinge cât de absurdă e existența lor."

"Exista o conștiință generală a lumii. O conștiință umană. O conștiință care realiza armonia și contopea tot ceea ce părea strident într-o sferă perfectă. Oamenii o descoperiseră. La descoperirea ei se născuse de fapt lumea ca realitate conștientă. Viața omului, dincolo de necesitatea existenței și a perpetuării sau poate în cadrul acestei necesități, devenea un act conștient. Omul nu se mai putea asemăna acelor creații ale naturii care apar, durează și dispar în afară de voința și conștiința lor. Viața omului devenea un conștient, și aceasta îi implica o nouă răspundere, adevărata și singura răspundere în sfera conștiinței generale a lumii. Omul era o parte definită și indisolubilă a acestei conștiințe. Ca parte definită și indisolubilă trebuia să răspundă pentru ea. Viața omului trebuia să se manifeste, să se consume în armonia acestei sfere. Conștiința generală a lumii fusese descoperită. Omul trebuia s-o păstreze. Aceasta era prima lui datorie ca datorie ca parte indisolubilă a sferei."

"Dar eu sunt un om care știe jumătate din literatura lumii pe dinafară. Sunt un om pe care-l hipnotizează curcubeul, care pipăie culorile, care gândește plăcerea actului sexual, care întrevede în stele alte lumi. Sunt un om care simte în melodie note și-n note melodie, care a format din sunete litere și din litere cuvinte, care și-a încadrat vorbirea în reguli și-a împărțit infinitul în cifre pentru a demonstra fără greș teoria cuantelor și a o cânta pe Beatrice. Sunt un om care a pătruns noțiunea infinitului. De ce să mor [...]? Dacă totul e infinit și eu știu că totul e infinit și sunt sigur că totul e infinit, de ce să mor?"

“Dacă fiecare, înainte de a adormi, în loc să-și facă rugăciunea, sau să citească rândurile amețite ale unei cărți s-ar gândi câteva clipe la propria moarte, oamenii ar deveni mai buni. De foarte multe ori ei uită că sunt muritori și aleargă prin viața aceasta, lovind în stânga și-n dreapta, parcă pentru a-și găsi cel mai bun fotoliu în sala veșniciei… Dar moartea vine, și-n ultima clipă conștientă, ultimul gând al multora este poate acela de a avea dreptul să moară a doua oară… Oare cum ar arăta lumea, dacă oamenii ar avea dreptul să moară a doua oară? Ar fi mai limpede sau și mai încâlcită? S-ar îmblânzi egoismul, ori s-ar înăspri?”

Intunecare

Reviews

Highlights