Constantin Chiriță

Roata norocului

Nona G

Această inițiativă a recitirii cărților copilăriei nu mă duce chiar în cea mai bună stare. Dacă primele două volume din „Cireșarii” m-au amuzat, m-au enervat doar pe alocuri, dar în cea mai mare parte, mi-au adus aminte cu drag de perioada în care citeam, orbește, tot ce îmi recomanda mama, al treilea roman din serie nu a făcut altceva decât să mă irite, cap-coadă.

Cireșarii din Roata Norocului nu au nimic în comun cu cireșarii din primele două volume. Iar cartea, în ansamblu, mi-a dat impresia că nici n-ar fi fost scrisă de aceeași persoană ca primele două. Dincolo de personajele care par cumva reinventate, avem și alte inexactități care mă duc cu gândul la asta - cum ar fi faptul că Tic spune că abia de câteva zile a începul să-i zică „Țombi” lui Tângulică, când știm clar că acest lucru se întâmpla încă de la începutul volumului 1.

Întregul roman este o mare vorbăraie. Acțiunea lipsește aproape cu desăvârșire: mare parte din carte, cireșarii își petrec timpul discutând pe marginea unui furt (view spoiler)[imaginat (hide spoiler)]. Se postulează zeci de teorii care nu au nici o bază logică, Dan încurcă pe toată lumea și nici măcar nu e amuzant în tentativele lui de a detensiona atmosfera, fiecare are impresia că deține adevărul absolut. Iar sentimentul de inutilitate dispare abia după vreo 200 de pagini, când apare Victor și salvează situația. Avem, deci, o grămadă de personaje al căror rol este să încurce ițele unei probleme (view spoiler)[inexistente (hide spoiler)], iar apoi apare Victor, cavalerul pe cal alb al logicii imbatabile, care rezolvă situația în două minute, nu fără a purta și el discuții interminabile pe subiect.

În plus, dincolo de acțiunea complet stupidă, cartea este atât de prost editată, încât face orice om cu un minim respect pentru limba română să își dorească să rupă fiecare pagină în bucățele mici-mici. Un mare „nu” din partea mea!

Roata norocului

Reviews