Rabih Alameddine

Îngerul istoriei

Paduraru Constantina

„Nu uita să-ți amintești.” Prin această frază aș rezuma eu romanul.

 Multitudinea de gânduri din mintea mea se reped să se facă auzite și se blochează la ieșire. 

„Eu sunt îngerul istoriei pentru tine (…)”

 „Îngerul istoriei” este un înger și, totodată, un demon pentru mine. Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Exact ca un demon, mă va urmări din umbră mult timp de-acum încolo. Aici aș putea să mă identific cu Iacob și, astfel, să încep prezentarea cărții. 

 Iacob (Ya’kub) este un poet, un personaj dintr-o carte care este ea însăși un poem în suferință, strigându-și durerea cu fiecare mărturisire a personajului, cu fiecare amintire care iese la lumină din întunericul minții protagonistului. Este o amintire a unei vieți ce este susținută de un fir de ață de Moarte, o personalitate aparte, care-l îndeamnă pe Iacob să uite, să lase și ultima memorie pe care o deține cu privire la viața sa din tinerețe. O viață marcată încă din copilărie de tristețe. 

 „Uitarea e bună pentru suflet, zise Moartea. Nu doar bună, ci necesară. Cum să-și vadă mai departe de viață dacă nu-și dezamintesc? Trebuie să uităm cu toții.”

 Și Iacob i-ar fi făcut pe plac Morții dacă nu ar fi fost gândul din umbră, vocea Satanei, Iblis așa cum îl cunoaște Iacob, cu ochii albaștri și cu zâmbetul arogant. Acest diavol din cauza căruia se află, în principal, la clinica de psihiatrie, așteptând infernal rândul său, îl îndeamnă la amintire. Satana, Moartea și cei paisprezece Sfinți Ajutători, cavalerii protectori ai lui Iacob, rememorează cu profunzime și cu umor în apartamentul personajului, alături de pisica sa, Behemoth, viața marcantă a lui Iacob. Și tot ceea ce vorbesc, prin urechile Satanei aude și Iacob, astfel amintindu-și fără voia sa toată viața, încă din fragedă pruncie până în momentele cele mai usturătoare ale tinereții. Prin muzica sfâșietoare a trecutului, începe un vals al uitării și al amintirii. 

 „Uitarea nu poate fi despărțită de amintire, tot așa cum moartea nu poate fi despărțită de viață.”

 Cartea este împărțită pe mai multe subiecte de interes: ceea ce se petrece la clinică, ceea ce se povestește în apartament, rememorarea vieții lui Iacob și povestirile sale. Știu, spusesem că este poet și același va rămâne până la final. Aparent, Sfinții, Moartea și Satana sunt la fel de revoltați că Iacob a început să scrie proză la fel de mult pe cât nu-l suportă pe Sfântul Francisc. Toți consideră proza a fi „o rătăcire de moment”, cum ar spune Margareta, și e adevărat. Iacob s-a născut să fie poet. 

 „Aripile sunt obosite… zborul unei minți cu aripi ostenite până la epuizare. Poetul e torturat de ororile acestei lumi, ca și de frumusețea ei, dar el se poate împrospăta, poate chiar renaște. Se poate înălța din nou spre cer. Gândește-te la pasărea Phoenix, nu la Icar.”

 Ca-ntr-un jurnal, personajul se adresează iubitului său mort, „Doctorul”, iar cititorul devine un personaj în singura nepoezie bună pe care o scrie, din gânduri și cuvinte, Iacob. Prin ochii acestuia, prin șoaptele Satanei, prin dialogurile cu Sfinții și cu Moartea, am urmărit o poveste de familie, de prietenie, de dragoste, de disperare, o poveste spusă cu pasiune și cu nostalgie, o povară pe umerii protagonistului într-o lume ciudată, cu oameni răpuși de boală, cu o persoană rătăcită ce încearcă să se regăsească. Cine e Iacob? 

 Nimeni. Un om atins de sfinți, un bărbat ales de diavol, o ființă a cărei inimă a fost ștearsă de rugină de către Moarte. Un copil din Yemen, un adult homosexual, un nemuritor printre toți prietenii săi. 

„Ca să devii fluture
trebuie să uiți
că odată ca niciodată
ai fost omidă 
 
 Dar durata vieții
unui fluture e scurtă
o lună o săptămână
o zi fără amintiri.”

 La început, Iacob e o omidă, iar amintirile sale sunt sigilate într-o crisalidă, dar la sfârșit devine un fluture, un suflet nou și vechi ce scrie moarte, viață, gând

și poezie.

Îngerul istoriei

Reviews